Îmi era dor să merg pe undeva, o prietenă mi-a sugerat că am putea merge prin Hakone, la onsen. Dar cum nu prea mă omor după băile termale, am început să mă uit după altceva și în căutările mele am găsit niște bilele de shinkansen (tren de mare viteză) la jumătate de preț, dus-întors (în aceeași zi) cu destinația Osaka. N-am stat prea mult pe gânduri și le-am cumpărat.
Ne-am întâlnit în dimineața plecării înainte de șase dimineața în fața stației și am luat metroul împreună. Am coborât la Shin-Yokohama, unde urma să ne urcăm în trenul de mare viteză. Ne-am luat niște turte de orez (onigiri), apă și hop, on board. Prietena mea, pentru prima oară într-un astfel de tren, a spus că se simte ca într-un avion și n-a încetat să facă poze și videouri. Ce e drept, răsăritul a fost un deliciu. Pe drum am hotărât că ar fi mai bine să vedem Kyoto mai întâi și pe după-amiază un pic din Osaka. Zis și făcut, imediat după opt dimineața ne îndreptam spre Bus Ticket Center, de unde am cumpărat one-day-pass și ne-a costat numai 700 de yeni de persoană.
Primul templu la care ne-am oprit a fost faimosul Fushimi Inari Taisha, o călătorie de doar 20 de minute cu autobuzul. Când am ajuns, fiind încă devreme, majoritatea magazinelor (ticsite cu suveniruri) erau închise și asta făcea locul să fie cufundat în liniște. Doar alți câțiva curajoși se mai aventuraseră la ora aia. Zeul Inari, în mitologia japoneză, este cunoscut ca fiind protectorul recoltelor de orez și al agriculturii în general, de asemenea este asociat cu negoțul și foarte mulți comercianți vin să se roage zeității. Nu este foarte clar cum kitsune (vulpea) a devenit servitorul lui Inari. Există câteva mituri, iar poate cel mai vechi fiind găsit într-un text budist din secolul al XIV-lea, de unde aflăm cum o familie de vulpi a călătorit până la altarul Inari din munți, ca să-i ofere sprijinul zeului. În acest fel vulpile au devenit însoțitorii lui.
Fushimi Inari rămăsese așa cum îl lăsasem cu un an în urmă, grațios și înroșit. Nu ne-am încumetat să pornim la drumeție pe traseul acoperit de rândurile de porți Senbon Torii (cam două-trei ore de urcat), dar am făcut tradiționala poză în fața lor și după câteva zeci de minute, am făcut cale întoarsă și-am pornit-o spre următorul templu: Kiyomizu-dera. Asta nu înainte să mâncăm un delicios niku onigiri (turtă de orez învelită într-o felie subțire de carne friptă) de la unul din yatai-urile (tarabe care vând mâncare) proaspăt deschise, ca să prindem putere, nu de alta.
Acest templu budist se deosebește de altele prin arhitectura sa și asta i-a adus recunoaștere internațională fiind inclus în UNESCO World Heritage site. Când am ajuns noi, un pic după ora 11 dimineața, locul era deja plin de zeci de pelerini.
Kiyomizu-dera a fost fondat la sfârșitul perioadei Nara, cu aproximativ 1200 de ani în urmă. Terasa care se întinde în fața sălii principale este cea mai faimoasă și cea mai căutată de turiști. Priveliștea orașului Kyoto este splendidă, iar asta i-a fascinat pe oameni din cele mai vechi timpuri, cu siguranță. Suprafața terasei este de aproximativ 190 metri pătrați, acoperită cu peste 410 scânduri de chiparos. Construită pe stânca muntelui Otowa, este susținută de 18 stâlpi folosind arbori zelkova care au peste 400 de ani. Un număr de perforații sunt trecute pe verticală și pe orizontală, iar această structură care combină inteligent lemnul, nu folosește niciun cui. Actuala terasă a fost reconstituită în 1633. Deși nu mai eram în vacanța de iarnă, deci cumva în afara sezonului, de-abia ne-am făcut loc prin puzderia de oameni, ca să prindem și noi o poză. Înainte de plecare am avut norocul să vedem retragerea unor călugări într-un soi de ritual cum nu mai văzusem până atunci.
Pentru că mai aveam timp, am propus să mergem să vedem un loc drag mie, foarte aproape de unde eram, la doar câteva zeci de minute de mers pe jos și pe care nu reușisem să-l mai vizitez de ani de zile: cel mai vechi Zen templu din Kyoto, Kennin-ji.
În aglomeratul și densul Kyoto, acest templu cu grădinile sale de meditație, încăperile de lemn și casele de ceai, e o oază de liniște. Din momentul în care am trecut de porțile de la intrare, a fost ca și cum am intrat într-o altă lume, aerul respirat aici era diferit, mi-a intrat prin pori cu un efect tranchilizant. În interiorul Hojo, una dintre cele mai populare lucrări de artă expuse era Fujin și Raijin, reprezentând zeii vântului și al tunetului realizați de Tawaraya Sotatsu, la începutul secolului al XVIII-lea. Grădina situată lângă intrare, a fost inspirată din celebra piesă de caligrafie a lui Sengai Gibon, intitulată simplu ◎△□. Aceste trei figuri simple reprezintă forma fundamentală a universului și se spune că simbolizează cele patru filozofii ale budismului zen (pământ, apă, foc și vânt).
Pentru mine însă, Kennin-ji înseamnă dragonii gemeni (Twin Dragons) și este, fără doar și poate, cea mai uimitoare lucrare de artă a templului. Koizumi Junsaku finalizând pictura în 2002, într-o sală de sport a unei școli din Hokkaido, măsurând 11.4 metri pe 15.7 metri. Aceasta comemorează aniversarea a 800 de ani de la înființarea templului.
Totuși, rămâne un mister cum un templu cu o mare semnificație istorică rămâne ascuns de ochii turiștilor.
O ultimă oprire în Kyoto a fost în Gion, unde am dat, din nou, peste mușuroiul neastâmpărat care se vărsa pe străzile centrale, făcând plimbarea mai puțin plăcută. Nu înainte de a lua trenul spre Osaka, am surprins câteva maiko și le-am putut privi de aproape. O desfătare.
Din Kyoto până în Osaka ne-a luat cam 40 de minute cu trenul, dar n-am zăbovit prea mult. Era deja destul de târziu și plus de asta, deși nu recunoștea niciuna dintre noi, cam aveam plumb în loc de picioare. Am coborât la stația Namba și am făcut o plimbare prin Dotonbori. Așa cum îi sunt descrierile peste tot, această zonă înțesată de lumini și culori, de restaurante și baruri este una dintre cele mai căutate locații turistice din oraș. Ca și ceilalți, ne-am pozat cu faimosul Glico și nu înainte de a ne declara învinse de oboseală, am găsit o izakaya (cârciumă japoneză) unde am comandat okonomiyaki (un fel de clătită japoneză), takoyaki (găluști umplute cu bucăți de caracatiță) și bere locală, multă bere.
Înainte de pleca înapoi spre Yokohama, ne-am umplut traistele cu tot felul de suveniruri pentru prieteni și familie; așa cum cere obiceiul în Japonia, să dăruiești ceva celor dragi după o excursie. Aș putea încheia ca o compunere de școală: am ajuns acasă obosite dar fericite, ceea ce nu e deloc departe de adevăr. Dar prefer să o spun altfel, deși am ajuns acasă aproape ruptă în două de oboseală, n-aș zice nu unei experiențe similare.
Cine este Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și a fost unul din membrii fondatori al volumului Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A mai scris articole pentru Liternet, Contributors și Dilema Veche. A părăsit Bucureștiul la numai 20 de ani, când a emigrat în Japonia. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale.
O urmărim pe Sabina de câțiva ani. I-am savurat poveștile despre Japonia, dar nu numai. Textele ei sunt metaforic vorbind, delicate și pline de emoție.
Vei descoperi în această serie de povești din Japonia, o modalitate de a te familiariza cu aspecte din cultura și societatea japoneză puțin mai atipică. Sabina nu va scrie topuri, reguli, sfaturi, ci te va introduce delicat și cu multă emoție în Japonia.
Articol din seria #japanstoryteller by Sabina Yamamoto. Photo credit Sabina Yamamoto.