Crăciunul a rămas poate una din cele mai importante sărbători pentru mine și am ținut cu dinții în toți anii ăștia (de când locuiesc în Japonia) să nu renunț la a face bradul, la a cumpăra cadouri și la a găti românește. Posibil ca la un nivel subliminal să-mi fi fost teamă că, dacă nu continui tradițiile, românca din mine va dispărea puțin câte puțin. Sarmalele și salata beof au fost nelipsite, iar anul aceasta n-am făcut nicio excepție.
Mulți dintre voi știți deja că în Japonia numărul creștinilor este scăzut, doar 1% din populație se consideră creștini. Iar asta înseamnă că nu există libere în perioada asta. Dacă 25 decembrie pică într-o zi lucrătoare face lucrurile un pic mai dificile, sărbătorirea lui fie se mută în week-end, fie e mult mai condensată, într-o singură seară, după ce toată lumea se întoarce acasă.
În primii ani aici, când locuiam în provincie și nu aveam foarte mulți prieteni, Crăciunul a însemnat exclusiv o mână de japonezi și două românce încercând să reinventeze obiceiurile și să le adapteze. Primul Crăciun hibrid l-am petrecut când am cunoscut-o pe Carrie, o tipă din Texas. Copiii s-au jucat frumos, au cântat colinde și au mâncat fruitcake în loc de cozonac.
Anul aceasta am petrecut ca în basme, de trei ori. A fost și cu noroc, am avut câteva zile libere și m-am putut ocupa, așa cum trebuie, de împachetatul sarmalelor. După ce am robotit ore întregi în bucătărie, seara m-am îmbrăcat frumos și m-am întâlnit cu câțiva prieteni, am luat și copilele și am fost la un karaoke din cartier. Am cântat tot ce ne-a trecut prin cap, copiii mai mici au băgat cântece Disney, adolescenții au fost cu kpop și jpop.
A doua zi, în Ajun, copilele au ținut să continue tradiția și să facă tortul de Crăciun, cu frișcă și căpșuni, obicei început de japonezi după cel de-al doilea război mondial. Așa că pe lângă cozonacul care nu prea mi-a ieșit, am avut și ceva japonez pe masă.
În lipsa familiei (a părinților) și cred că pot vorbi despre orice țară din lumea asta, noi (expatriații) căutăm să ne adunăm, indiferent de naționalitate, pentru a ne simți, chiar și pentru o zi, mai aproape de casă; să ne simțim acasă. De Crăciun am fost, nu mai mult și nu mai puțin, oameni din 11 țări, patru continente și probabil zeci de tradiții. Fiecare a contribuit și a adus pentru cină ceva specific, papilele noastre gustative au simțit arome infinite și s-au declarat fericite. Gazda, ne-a gătit ca la mama lui acasă, vedeta serii fiind ditamai curcanul. Cireașa de pe tort pentru mine a fost să încerc pentru prima oară eggnog, de care m-am îndrăgostit. La final s-a făcut schimb de cadouri și toată lumea s-a declarat mulțumită. Ajunsă acasă, înainte să adorm, încă cu gustul de rom pe buze, mi-am dat seama că tradițiile se schimbă, se recreează și noi o facem odată cu ele.
Cine este Sabina Yamamoto?
Sabina Yamamoto a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și a fost unul din membrii fondatori al volumului Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A mai scris articole pentru Liternet, Contributors și Dilema Veche. A părăsit Bucureștiul la numai 20 de ani, când a emigrat în Japonia. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale.
O urmărim pe Sabina de câțiva ani. I-am savurat poveștile despre Japonia, dar nu numai. Textele ei sunt metaforic vorbind, delicate și pline de emoție.
Vei descoperi în această serie de povești din Japonia, o modalitate de a te familiariza cu aspecte din cultura și societatea japoneză puțin mai atipică. Sabina nu va scrie topuri, reguli, sfaturi, ci te va introduce delicat și cu multă emoție în Japonia.
Articol din seria #japanstoryteller by Sabina Yamamoto. Photo credit Sabina Yamamoto.
