Era o vară cum sunt verile japoneze: caldă, umedă, sufocantă. Shinkansen-ul (tren de mare viteză) ne-a lăsat în gara Tokyo. Aveam 16 ani, eram pentru prima oară în capitală iar masa de oameni ca un lichid incandescent m-a amețit și-am încercat să-mi fac loc, să nu mă pierd prin vâscozitatea ei. De-abia la a doua sau a treia întâlnire am început să ne împrietenim și Tokyo să-mi devină drag.
E probabil imposibil să alegi o singură zi perfectă în Tokyo sau să încerci să acoperi tot orașul în câteva ore. N-ai înțelege nimic din tot ce vezi. Dacă mă gândesc bine, cred că ar trebui să vorbesc de o lună de zile perfecte în Tokyo. O să aleg totuși o zi, una de toamnă, să spunem într-un sfârșit de noiembrie, când Tokyo e întomnat. Când încă frunzele de momiji (arțar japonez) sunt roșii iar cele de ginnan (ginkgo biloba) tocmai au îngălbenit.
Am să încep povestea în Shibuya. Lângă statuia Hachiko, unde mă așteaptă prietena mea. E ușor să o găsesc, deși sunt foarte mulți oameni, nimeni nu mai are părul roșu ca focul și ochii albaștri ca ea. Pornim la braț spre Omotesando, acest Champs-Élysées al Tokyo-ului. Știm amândouă că vom merge mult pe jos, așa că ne-am pus cei mai confortabili pantofi. Vrem să evităm mulțimea și hotărâm să o luăm pe străduțe. Traversăm intersecția și lăsăm în spate stația cu zgârie-norii Hikarie și celelalte clădiri înalte. E uimitor cât de rapid se schimbă peisajul și la doar câteva minute suntem înconjurate de case și de blocuri de maxim șase etaje. Cum intrăm mai în inima cartierului Jingumae, arhitectura se schimbă, drumul se îngustă și apar zeci de buticuri și cafenele de-a lungul drumului. Unele mai colorate ca altele. E o zi călduroasă și peste tot vezi cupluri plimbându-se agale. Ajungem în Omotesando care e un spectacol din punct de vedere arhitectural. E de ajuns o plimbare de câteva zeci de minute pentru a acoperi cele mai importante clădiri.
Dior Omotesando
Proiectată de doi japonezi (Kazuyo Sejima și Ryue Nishizawa) arată ca o cutie trapezoidală. Pereții exteriori sunt construiți din sticlă, așezați în fața unor panouri acrilice ondulate și translucide, iar fațada drapată îi dă clădirii un aer elegant atât ziua cât și seara când e luminată cu intensități diferite.
Ao
O clădire de 16 etaje care găzduiește mai multe magazine de modă și frumusețe, restaurante și supermarket-uri. Cu silueta sa unică și uimitoare, iese în evidență cu ușurință.
Una din preferatele mele este SunnyHills. Proiectată de Kuma, arhitect cu renume mondial, acesta a folosit tehnici antice de tâmplărie japoneză pentru a crea cadrul elaborat al clădirii unde bucățile de lemn sunt prinse împreună fără a folosi șuruburi sau obiecte similare.
Muzeul Nezu e tot capodopera lui Kuma care a încercat să creeze un sentiment de armonie între grădina japoneză și clădire. Muzeul e înconjurat de copaci de bambus care te transpun într-o altă lume. Clădirea cu acoperișul uriaș, tavanul din panouri de bambus, scara și stâlpii din oțel care susțin peretele de sticlă îmbină arhitectura contemporană cu cea tipică japoneză. Grădina se întinde pe 17 mii de metri pătrați este una din deliciile vizitei. Urmând poteca de-a lungul iazurilor mici, pe lângă ceainărie și felinarele de piatră, uiți că ești în mijlocul orașului și te pierzi în această adevărată oază.
Înainte să plecăm, ne oprim să bem un ceai și să mâncăm wagashi (prăjituri japoneze), eu îmi iau dango (turte dulci făcute din făină de orez) iar prietena mea își cumpără un manju (prăjituri coapte la abur și umplute cu pastă de fasole dulce).
În drum spre casă, în lumina aurie a după-amiezii, pe una din străduțe, un altar îmi face cu ochiul. E unul mic, de cartier, înghesuit între clădiri și am senzația că dacă închid ochii o să dispară ca într-o poveste de Haruki Murakami. Nu-mi amintesc să-l fi văzut în plimbările mele. Aprind două bețe parfumate și mă întreb care va fi următoarea aventură prin uriașul Tokyo.
Articol din seria #japanstoryteller by Sabina Yamamoto. Photo credit Sabina Yamamoto.
Cine este Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și a fost unul din membrii fondatori al volumului Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A mai scris articole pentru Liternet, Contributors și Dilema Veche. A părăsit Bucureștiul la numai 20 de ani, când a emigrat în Japonia. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale.
O urmărim pe Sabina de câțiva ani. I-am savurat poveștile despre Japonia, dar nu numai. Textele ei sunt metaforic vorbind, delicate și pline de emoție.
Vei descoperi în această serie de povești din Japonia, o modalitate de a te familiariza cu aspecte din cultura și societatea japoneză puțin mai atipică. Sabina nu va scrie topuri, reguli, sfaturi, ci te va introduce delicat și cu multă emoție în Japonia.
