Întâmplarea a făcut să ajung pentru prima dată în Japonia undeva în partea de sud, ca să fiu mai exactă, sud-vest, în prefectura Yamaguchi. Deși asta se întâmpla acum mai bine de 20 de ani, dacă închid ochii, pot vedea totul așa cum a fost. Până ce și mirosul pare să-mi fi rămas impregnat în nări. Totul a fost atât de diferit, plecând din Bucureștiul prăfuit al anilor 2000 și ajungând să pășesc pe străzile imaculate ale orașelor din Japonia, că m-a făcut să iubesc țara asta din prima. Ani mai târziu, când am revenit și am început de fapt, adevărata experiență niponă, am dat de șocul cultural și am întâmpinat greutăți. Dar toate la vremea lor, să ne întoarcem la ziua aceea de vară, când am aterizat pe aeroportul din Kansai, alb, imaculat mirosind a nou.
Primul contact cu Japonia
Nu mai văzusem nimic asemănător. De la fiecare angajat al aeroportului care făcea o plecăciune când treceam prin fața lui, până la autostrada care părea din viitor, cu panouri imense albe și mașinile alunecând pe asfalt ca untul pe pâine. Urma să stau pentru câteva săptămâni într-un orășel la malul mării. Pe lângă faptul că dacă aveai chef de plajă era la numai o aruncătură de băț, puteai la fel de repede să dai o fugă prin pădure și să faci o drumeție pe dealurile din împrejurimi. Cu doar câteva zeci de mii de locuitori, mic și cochet, cu flori pe marginea drumului și gospodine ieșite la cumpărături purtând șorțuri colorate și apretate, acest mic loc era ca o bijuterie. Deși departe de capitală, puteai găsi absolut orice. Mall-uri, baruri, karaoke, restaurante, piscine. Era ca scos dintr-un film unde scenograful avusese grijă să nu-i lipsească nimic.
Tot în vara aia am ajuns și în Tokyo. Deși la peste opt sute de kilometrii distanță, n-am făcut mai mult de patru ore cu shinkansen-ul (tren de mare viteză). Am crezut că sunt într-un avion. Totul arăta identic, de la rândurile de scaune până la fetele care se plimbau tacticos, împingând căruciorul cu mâncare.
Japonia mă impresionează în continuare
Ce m-a impresionat atunci a rămas neschimbat până astăzi, pe lângă curățenie, organizare, disciplină, lanuri de orez sau clădiri amețitor de înalte, deși a trecut mult peste un deceniu de când m-am mutat: oamenii sunt și aici nervoși, dar știu să-și păstreze calmul. N-am văzut pe nimeni ieșindu-și din pepeni și înjurând de toți dumnezeii sau, mai bine spus, de toți kami-sama. Japonezii țin foarte mult la imaginea lor în societate, iar a-ți pune poalele în cap în public e ceva de neiertat, de aceea vor face tot posibilul să evite orice conflict, să nu își murdărească tatemae-ul (tatemae este comportamentul și opiinile pe care un individ și le însușește pentru a se încadra în normele sociale. Honne sunt adevăratele lui sentimente, pe care nu le afișează).
Cât timp mi-a luat să înțeleg asta și cu ce preț am învățat că există multe alte substraturi, vă voi povesti data viitoare, când ne-om așeza la un pahar de sake.
Articol din seria #japanstoryteller by Sabina Yamamoto. Photo credit Sabina Yamamoto.
Cine este Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și a fost unul din membrii fondatori al volumului Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A mai scris articole pentru Liternet, Contributors și Dilema Veche. A părăsit Bucureștiul la numai 20 de ani, când a emigrat în Japonia. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale.
O urmărim pe Sabina de câțiva ani. I-am savurat poveștile despre Japonia, dar nu numai. Textele ei sunt metaforic vorbind, delicate și pline de emoție.
Vei descoperi în această serie de povești din Japonia, o modalitate de a te familiariza cu aspecte din cultura și societatea japoneză puțin mai atipică. Sabina nu va scrie topuri, reguli, sfaturi, ci te va introduce delicat și cu multă emoție în Japonia
