Sunt născută și crescută în București. Nu mi-am petrecut verile la țară, la bunici, n-am fost la prășit, n-am dat grăunțe la animale, n-am dus vaca la cireadă. Ce făceam în verile când tot cartierul era aproape gol și vecinii de vârsta mea erau plecați? Salvam pui de pisici: de vecina nebuna care îi îneca în găleți cu apă, de mașinile vecinilor să nu-i întindă pe asfaltul fierbinte, de ceilalți câțiva băieți care îi chinuiau până mureau. Îi luam acasă și îi ascundeam de mama sub patul din dormitor.
Când m-am hotărât să plec în Japonia, undeva departe de capitală, mi-am zis că va fi copilăria pe care n-am trăit-o. N-aveam de unde să știu atunci că inaka (zona rurală) înseamnă cu totul altceva. Am stat într-un orășel de lângă Hiroshima mai bine de șapte ani, și până când m-am mutat în metropolă, mi s-a părut cel mai mișto loc din Japonia. Aici am învățat limba, cu tot cu dialectul local, de s-au prăpădit japonezii de râs când m-am mutat în Yokohama. Era ca și cum unul cu ochii oblici îți vorbește cu accent maramureșean. I-am învățat pe oameni: cu chichițele, obiceiurile și superstițiile lor. Aveam să aflu mult mai târziu cât de diferiți sunt cei de la oraș.
Un oraș mic în Japonia înseamnă că toată lumea te cunoaște. Numeri pe degete străinii și te știi cu toți. Mai înseamnă să te lovești de bătrâni pe la colțuri și să se sperie de tine pentru că au mai văzut gaijin (străini) doar la TV, să mergi la cumpărături într-un magazin nou și toți să te știe sau să mergi pe stradă și să te oprească un necunoscut: „Tu ești Sabina? A lu’ Yamamoto?” Înseamnă să nu te poți deplasa fără mașină: trenurile și autobuzele fiind departe și venind din an în paște. Cu toate astea inaka e locul unde vecinul îți aduce o pungă de mandarine, pentru că a cules prea multe, chiria e la aproape jumătate de preț față de oraș, dacă ai pierdut ceva, îți va fi returnat negreșit, pentru că ești singurul ochios din cartier. Inaka înseamnă comunitate, termen care își pierde însemnătatea când ajungi în metropolă.
În Yokohama stau într-un bloc cu șase etaje, la câteva minute de stație, unde metroul vine negreșit la cinci minute. Mi-am vândut mașina pentru că mă costa mai mult parcarea decât chiria. Nu-mi mai lasă nimeni mandarine la ușă și nici nu mă mai pot îndopa cu afine din curtea vecinilor. Pe același palier mai stau alte patru familii cu care m-am intersectat de câteva ori în ăștia opt ani. Habar n-am cum îi cheamă și nimeni n-a venit la ușă să-mi ceară o cană de făină/zahăr/ulei așa cum vecinele din București îi cereau mamei.
Yokohama cu Minato Mirai e unul din locurile mele preferate. Mulți mă vor contrazice, se vor bate cu pumnul în piept și vor spune că fructul copt, zemos și dulce e Tokyo. Nimic de spus, nu cred că îi lipsește nimic. Marele Tokyo are ceva pentru fiecare, nu există nișă să nu fie testată, încercată, tăbăcită deja. Oricine își găsește locul aici: de la faimoșii salaryman, la lumea anime și cosplay din Harajuku, de la luxoasa Ginza, la barurile de noapte din Kichijoji. Tokyo îți dă posibilitatea să fii unic, să te îmbraci cum poftești, să fii cine visezi. Seara poți purta tocuri, decolteu și fustă mini, ca a doua zi de dimineață să-ți faci nodul la cravată. Nimeni nu va întoarce capul după tine pe stradă.
Îmi este câteodată dor de lanurile de orez și lumina după-amiezii, îmi este dor să sar în mașină și la numai zece minute de condus să simt briza mării. Îmi mai este dor de liniștea de acolo. Nu-mi lipsesc însă oamenii, mult prea preocupați de ce fac ceilalți, singura sursă de divertisment fiind ce a mai făcut vecinul. Nu-mi lipsește senzația de sufocare pe care am avut-o cât am locuit acolo și faptul că nu mi-am găsit niciodată locul. Dacă mă întrebi unde îmi place mai mult, îți voi spune fără să stau pe gânduri. Pentru mine acasă e orașul. Orașul care vibrează, trăiește, respiră, experimenteză, dansează, creează. Orașul colorat. Orașul care spune povești, dacă știi să le asculți.
Articol din seria #japanstoryteller by Sabina Yamamoto. Photo credit Sabina Yamamoto.
Cine este Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și a fost unul din membrii fondatori al volumului Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A mai scris articole pentru Liternet, Contributors și Dilema Veche. A părăsit Bucureștiul la numai 20 de ani, când a emigrat în Japonia. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale.
O urmărim pe Sabina de câțiva ani. I-am savurat poveștile despre Japonia, dar nu numai. Textele ei sunt metaforic vorbind, delicate și pline de emoție.
Vei descoperi în această serie de povești din Japonia, o modalitate de a te familiariza cu aspecte din cultura și societatea japoneză puțin mai atipică. Sabina nu va scrie topuri, reguli, sfaturi, ci te va introduce delicat și cu multă emoție în Japonia.
